Originară din sudul Spaniei, anghinarea (Cynara scolymus) a fost introdusă în terapeutică încă din secolul al 16‑lea, însă abia în anul 1931 s‑a stabilit acţiunea coleretică a acestei plante, iar mai tîrziu studiile făcute au confirmat că aceste proprietăţi se datoresc cinarinei şi polifenolilor.
Planta creşte în flora spontană, are frunze mari, lungi pînă la 1,20 m, păroase.
În scopuri terapeutice, de la anghinare se folosesc doar frunzele şi rădăcinile, care conţin cinarină, polifenoli, flavone, un principiu amar, inulină, săruri de potasiu şi magneziu. Recoltarea se face de la începutul înfloririi (iulie) pînă toamna tîrziu, înainte de apariţia primelor geruri (noiembrie). Uscarea se face la umbră, în încăperi bine aerisite.
Datorită conţinutului bogat în principii amare, acid lactic, vitamine, săruri minerale şi tanin, anghinarea are proprietăţi antibiotice şi antitoxice. Din punct de vedere terapeutic, frunzele de anghinare se caracaterizează prin efecte sigure asupra bolilor de ficat şi rinichi, avînd proprietatea de a mări secreţia biliară şi diureza, reglînd în acelaşi timp procesul de formare a colesterolului. În paralel cu acest efect, ceaiul de anghinare are şi însuşirea de a diminua zahărul din sînge, dînd bune rezultate în unele forme de diabet. Acţiunea antidiabetică s‑ar datora unei oxidaze. Ca diuretic, ceaiul de anghinare se recomandă în nefritele acute şi cronice, deoarece măreşte volumul de urină şi favorizează, în acelaşi timp, eliminarea ureei şi a substanţelor toxice ce se formează la nivelul ficatului şi rinichilor. Datorită eliminării de toxine, se observă efecte favorabile în tratamentul urticariilor şi a diferitelor forme de prurit (mîncărime). Bune rezultate dă ceaiul de anghinare şi în bolile tubului digestiv manifestate prin constipaţie, vărsături, enterite, fermentaţii intestinale, colite, hemoroizi şi lipsa poftei de mîncare. Ceaiul de anghinare mai este un bun adjuvant în unele afecţiuni ale inimii, care se manifestă prin hipertensiune, ateroscleroză şi angină pectorală. Cercetările mai noi atribuie anghinarei proprietăţi antimicrobiene.
Pentru prepararea ceaiului de anghinare se pune într-un vas o lingură de frunze mărunţite, care se opăresc în 500 g apă clocotită. După răcire, se strecoară lichidul şi se îndulceşte cu miere de albine. O parte din ceai se bea dimineaţa, pe stomacul gol, după care bolnavul va sta culcat o jumătate de oră pe partea dreaptă. Restul cantităţii de ceai se va bea în cursul zilei, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale. Este bine ca tratamentul cu anghinare să se facă progresiv, începînd cu doze mici, în primele zile, care apoi să crească treptat. Tratamentul va dura 20‑30 zile, urmat de o lună pauză, după care se va relua.