Din martea Saptamanii Mari, dar mai ales in zilele de joi, vineri si sambata, in toate gospodariile bucovinene se vopsesc ouale rosii de Pasti. Obiceiul folosirii oualor colorate in practicile de renovare a timpului primavara, cand se serba, odinioara, Anul Nou, tine de mitul cosmogonic al oului primordial, pe care il gasim si in unele legende bucovinene.
Preluate de crestinism, ouale rosii simbolizeaza sangele varsat de Fiul Domnului intru mantuirea omenirii si miracolul renasterii Sale, devenind elementul definitoriu al sarbatorii pascale. In Bucovina ouale de Pasti sunt numite cu un termen generic “merisoare” si erau, la inceput, colorate numai in rosu (“rosete”) pentru ca mai tarziu sa se raspandeasca si practica vopsirii in galben (“galbinete”), in verde (“verdete”), in albastru (“albastrele”) si in negru (“negrete”). Alta data, culorile se obtineau numai din plante ce erau puse la macerat in Duminica Floriilor. Astazi acest obicei este in mare parte pierdut, femeile folosind culori acrilice pentru vopsirea tuturor oualor de Pasti. Cele mai frumoase oua de Pasti, care fac si acum faima Bucovinei, sunt ouale inchistrite, numite impropriu oua incondeiate. Tehnica uzitata este aceea a pastrarii culorii de fond si consta in trasarea pe ou a unor desene, cu ajutorul cerii de albine topita, si scufundarea succesiva in bai de culoare (galbena, rosie si neagra). Unealta folosita se numeste chisita si este un betisor de lemn ce are fixata la unul din capete o palnie minuscula confectionata din alama, prin care este petrecut un fir de par de porc. La sfarsit, dupa “scriere” si “imbaiere”, oul se incalzeste putin si, cu ajutorul unei carpe, de asemenea usor incalzita, se indeparteaza straturile de ceara, punandu-se in evidenta desenul. Cele mai raspandite motive folosite la inchistrirea oualor sunt crucea Pastelui, floarea Pastelui, cararea ciobanului sau cararea ratacita, braul si desagii popii, bradutul, frunza de stejar, albina, pestele, coarnele berbecului, carja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, “patruzeci de clinisori”, vartelnita, creasta cocosului, broasca, fierul plugului, ulita satului, grebla, sapa etc.
Vechimea obiceiului poate fi doar banuita. Exista batrani care isi amintesc ca strabunii lor vorbeau de practici de fertilizare savarsite de tinere perechi care ingropau “oua desenate” la marginea campului, in noaptea de Inviere, ceea ce plaseaza obiceiul in vremuri precrestine. Aceeasi vechime pare a fi demonstrata si de perpetuarea unui model numit “ciresica”- ce este aproape identic cu “vartelnita” intalnita pe ceramica de tip Cucuteni – sau a motivului numit “cararea ratacita”, cel mai greu de realizat (el se desfasoara pe intreaga suprafata a oului sub forma unei spirale cu volute), motiv ce este o forma originala de reprezentare a Caii Lactee, numita Cararea Ciobanului in comunitatile de oieri. Ouale inchistrite incepeau a fi “muncite” de pe la mijlocul Postului Mare. De regula, ele nu se mancau. Dupa ce erau sfintite in noaptea de Inviere, erau daruite rudelor si celor dragi si erau pastrate in apropierea icoanelor pana la Pastele urmator. Astazi, inchistrirea oualor a devenit o afacere prospera. Ea este ocupatia predilecta a locuitorilor din satele Paltinu, Moldovita, Vatra Moldovitei, Ciumarna, Izvoarele Sucevei, Brodina, Ulma, Moldova Sulita, Fundu Moldovei etc. Ouale sunt golite de continut si apoi sunt inchistrite cu modele mai ales geometrice si doar arareori cu motive “batranesti”. Acestea din urma sunt in mare masura uitate sau, atunci cand amintirea lor se mai pastreaza, mesterii ezita a le folosi considerand “ouale batranesti” o marfa greu vandabila. Exista, insa, din fericire, persoane care cunosc vechile modele, uneori si semnificatia acestora, persoane care isi “asuma riscul” folosirii lor intr-o societate ce tinde a deveni tot mai comerciala.
Oul, alaturi de lut si aluat, arhetipuri ale genezei
Izvoare istorice si arheologice sigure atesta, cu multe secole i.H., obiceiul de a se face cadou oua colorate la unele sarbatori sezoniere, in primul rand la Anul Nou: in China, cu ocazia sarbatorii Tsing-ming, care cadea in aprilie, se obisnuia sa se ofere in dar oua colorate; la vechii persi, era obiceiul ca, la sarbatoarea primaverii, oamenii sa-si daruiasca unul altuia oua de diferite culori; la romani, tinerii vopseau ouale in rosu si, pe langa alte cadouri, si le trimiteau reciproc la sarbatoarea lui Ianus; la vechii slavi exista datina ca la sarbatoarea primaverii sa se ofere in dar oua rosii etc.
Oul este, alaturi de lut si aluat, arhetipuri ale genezei. Astfel, chinezii credeau ca cerul impreuna cu pamantul sunt ca un ou de pasare : cerul este invelisul pamantului, precum coaja oului este invelisul galbenusului. La randul lor, vechii persi credeau ca cerul, pamantul, apa si tot ce se gaseste sub cer sunt inchise ca intr-un ou: cerul este deasupra si dedesubtul pamantului, iar pamantul este inauntrul cerului, ca si galbenusul in ou. Ei credeau ca la inceputul lumii se afla numai Dumnezeu, iar peste intregul spatiu al haosului domnea intunericul. La un moment dat a aparut un ou care a fost acoperit cu aripile intunericului si fecundat de catre noapte. Din Oul fecundat au iesit Soarele si Luna care s-au inaltat pe cer. Pamantul fiind mai greu, s-a lasat in jos. Credinte cosmogonice asemanatoare intalnim si la alte popoare ale antichitatii: la fenicieni, din haosul primitiv apare un duh care se divide in cer si pamant, de unde rasar Soarele si Luna; la egipteni creatia lumii incepe cu formarea unui ou pe intinsul apelor. Taranul roman in prima jumatate a secolului XX credea ca “pamantul e in chipul unui ou; fundul oului este pamantul, iar varful e cerul; el sta pe ape”.
Imaginea arhetipala care a stat la baza compararii universului cu oul isi are originea in faptul ca acest termen de comparatie este generator de viata. Din el au inmugurit Pamantul, Soarele, Luna, viata. Soarele insusi a fost comparat cu un pui. Lumina zilei si unii zei care simbolizeaza Soarele (la egipteni Ra, Amon-Ra) isi au originea, de asemenea, in ou. Astfel, oul ca simbol al creatiei, al fertilitatii si al Soarelui, astru de care depinde viata pe pamant, a ramas pana spre vremurile noastre simbolul reinvierii naturii, substitut al divinitatii sacrificate violent, prin spargere. Oul este un substitut al divinitatii primordiale, infrumusetat (gatit) prin vopsire si incondeiere in Saptamana Patimilor, jertfit si mancat sacramental in ziua de Paste.
Treptat, obiceiurile preistorice legate de acest arhetip al genezei, oul, au fost preluate si de crestinism: oul, colorat si impodobit, este simbolul Mantuitorului, care paraseste mormantul si se intoarce la viata, precum puiul de gaina iesit din gaoace. La inceput ouale se vopseau cu plante in galben – culoarea Soarelui pe bolta Cerului, si in rosu – culoarea discului solar la rasarit si apus. Ulterior, ouale au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de ingeri, cu un miel, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe. Dupa milenii de evolutie a credintelor si ideilor religioase, romanii inrosesc si incondeiaza ouale primavara, la sarbatoarea centrala a calendarului festiv crestin, Pastele. Inrositul si incondeiatul oualor, mestesuguri populare de un rar rafinament artistic, se imbina cu numeroase credinte si obiceiuri precrestine. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul Paresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gatit (colorat si incondeiat) in Saptamana Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violenta in cap (Ciocnitul oualor) si mancat sacramental in ziua de Paste. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau ca timpul si spatiul inconjurator moare si renaste anual, impreuna cu divinitatea adorata. Bogata terminologie zonala a oualor incondeiate reflecta tehnica incondeiatului (oua inchistate, impistrite, picurate, pictate, impuiate) si instrumentele folosite (oua incondeiate).
Alte denumiri, precum oua necajite si oua muncite, se refera la chinul oualor in timpul complicatului proces de incondeiere: desenarea cu ceara incinsa, si introducerea lor de mai multe ori in apa fiarta. Obiceiurile si credintele legate de cojile acestora pot aduce frumusete si sanatate, belsug si rod bogat, pot sa lege sau sa indeparteze oamenii, sa grabeasca casatoria fetelor, sa inmulteasca vitele etc.
Obiceiurile calendaristice legate de colorarea si incondeierea oualor, folosirea lor in practicile magice menite sa aduca prosperitate turmelor si ogoarelor, fertilitate animalelor, vegetalelor si oamenilor, aruncarea cojilor de oua pe apa pentru a anunta Blajinii de sosirea Pastelui etc, etc. sunt practici precrestine implicate in renovarea timpului si transmise pana spre zilele noastre.
prof Ion Ghinoiu