“Condamnat la viață” este o poveste despre prietenie, umanitate şi sacrificiu. Acțiunea se desfășoară într-un sat din Transilvania, la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial
Alex, un băiat de 11 ani găsește într-o zi, pe un câmp de la marginea satului, un soldat german mort. Vinovat de crimă este cineva din sat. Comandantul garnizoanei germane din mica localitate transilvăneană amenință că dacă cel responsabil nu se predă până a doua zi dimineață, cei mai importanți zece oameni ai urbei vor fi executați. Cum nimeni nu pare să își asume vina pentru cele întâmplate, preotul și soția acestuia, primarul, doctorul și familia sa, șeful poliției și notarul pun la cale un plan pentru a se salva.
Ipu este un fost soldat francez care, în timpul luptelor cu aliații din primul război mondial, a fost grav rănit la cap, rămânând astfel amnezic. Considerat nebun de toți, nimeni din sat nu are curaj sa îi vorbească cu excepția lui Alex. Prieteni buni, cei doi își petrec mult timp împreună. Ipu îl învață nu doar să pescuiască și să se bucure de viața la țară ci și să se ferească de pericole ce-l pot pândi la tot pasul.
Fără să știe ce pun ceilalți la cale, Alex ia și el parte la cina la care Ipu este invitat de onoare. Părintele Johanis și prietenii acestuia încearcă să-l convingă pe Ipu să își asume vina pentru crima și astfel să salveze viețile unor oameni ”importanți”. Totul în schimbul unor recompense materiale și al șansei de a deveni erou național.
Încântat de cele auzite, Ipu pare a fi, la început, de acord cu planul acestora. Lucrurile nu rămân însă așa, căci nebunul este mai nebun decât cred ceilalți. Prin urmare, el vrea să vadă cu ochii lui, funeraliile spectaculoase de care va avea parte: slujba la care va participa întreg orașul, orchestra cântând imnul național al Franței, pe veteranii din primul război mondial escortându-i sicriul, monumentul ce va fi ridicat în cinstea lui în piața principală, locul din cimitir unde va fi înmormântat și crucea de marmură neagră. Și toate aceste lucruri vrea să le vadă înainte de ora 5 dimineața, termenul limită dat de nemți pentru predarea vinovatului.
Timpul trece iar preotul și ceilalți nu au altă variantă decât să procedeze așa cum dorește Ipu. Când toți credeau că cererile lui Ipu au fost îndeplinite iar el este mulțumit și gata să se predea, apare zvonul că razboiul a luat sfârșit iar nemții sunt văzuți părăsind în grabă satul.
Pe masură ce piața mare a orașului se umple cu oameni ce sărbătoresc fericiți finalul războiului, rămâne întrebarea dacă Ipu se va întoarce la rolul de “nebun al satului” sau va deveni un erou, așa cum acceptase ceva mai devreme.
Nota regizorului
Din punct de vedere estetic, „A farewell to fools” se încadrează în conceptul de neorealism – evident, interpretat în cheie modernă. De aceea, nu va lipsi ironia subtilă care caracterizează cinematografia europeană, în tradiţia unor succese internaţionale ca „Cinema Paradiso”, „Mediterraneo”, „Life is Beautiful” sau „Train de vie”. Filmul are o structură simplă, lineară, în special pentru că ideea lui centrală reprezintă una dintre trăsăturile esenţiale ale civilizaţiei noastre: dorinţa de a supravieţui propriei morţi.
Am ales Transilvania ca loc de filmare pentru că aici peisajul pare să se fi cristalizat, dând senzaţia că timpul s-a oprit în loc. Natura sălbatică, satele vechi de sute de ani încă intacte – toate ne-au ajutat să spunem povestea lui Ipu fără să adăugăm nimic artificial imaginii. Ceea ce va face ca acest film cu buget mic pe hârtie să atingă grandoarea unor filme mult mai costisitoare.
Ca o contrapondere la ororile războiului, există momente foarte poetice care ilustrează relaţia simplă şi lipsită de ipocrizie a două personaje: „nebunul satului” şi un băieţel care fuge de bombardamentele din oraşul său. Poezia aceasta va însoţi întreaga poveste, făcând-o captivantă şi accesibilă publicului larg.
Relaţiile umane sunt în prim plan în film, în timp ce războiul rămâne mereu în fundal. Deciziile despre moarte şi viaţă se iau în momente aparent triviale, cum ar fi o cină între „prieteni” sau, mai precis, „complici”. În finalul surprinzător, ipocriziei elitei i se opune inocenţa protagonistului care, în felul său propriu, impune un cod al dreptăţii prezent, de altfel, în interiorul fiecărei fiinţe umane.