De cand ii aducem pe lume si pana cand nu vom mai fi, cred, grija fata de proprii copii nu ne slabeste.
Suntem la o etapa interesanta a vietii, cand Razvan incepe sa inteleaga si sa ma inteleg cu el si din vorbe, fara a uita in ce stadiu de dezvoltare este.
De cand a aparut copilul, am inceput “sa vad” potentialele “pericole” si m-am straduit sa le evit.
Fiecare varsta, pana acum, a avut interdictiile ei si daca inainte ele tineau numai de mine si de cei foarte apropiati noua, acum au intrat in joc mai multe elemente. Dar sa le luam pe rand, in masura in care-mi amintesc de toate.
Cand am venit de la maternitate, aflasem, din carti si de la persoanele cu care am mai discutat, cum trebuie ingrijit copilul, pentru a nu-i pune viata in pericol.
Foarte importante mi s-au parut:
– locul in care doarme copilul: nu am fost adepta AP (attaching parenting), pentru ca nu mi s-a portrivit, asa ca am culcat copilul in patutul lui, iar cand venea ora mesei il luam in brate. Despre locul in care doarme copilul se gasesc multe articole, atat pe net, cat si in cartile de puericultura. Mi s-a parut sigur sa culc copilul pe o parte, fara perna si sa-l intorc din timp in timp de pe o parte pe alta (oricum nu prea puteam sa dorm cat timp el dormea si nu ma mai saturam sa-l privesc).
Am citit ca acum este indicat sa culcam copilul pe spate, pentru ca el stie cand sa intoarca capul de pe o parte pe alta, insa imi era teama sa nu se inece cu laptele regurgitat.
Cand a mai crescut, a dormit o perioada cu noi in pat, pentru ca il voiam langa noi si era suficient de mare incat sa ne dam seama ca este in pat, asa ca nu se punea problema accidentelor.
In aceasta perioada a inceput sa-si “faca loc” in tot patul, astfel incat somnul meu era dificil, nu ma mai puteam odihni, deci deveneam, obosita fiind, irascibila si nu ma puteam ocupa de el in parametri normali.
Am reinceput “operatiunea patutul” si mi-a reusit. Razvan doarme acum in patutul lui, in siguranta, fara sa mai existe posibilitatea de a cadea (pentru ca atunci cand domrea cu noi il gaseam in diverse locuri, gata sa cada…nu a cazut niciodata!). Bineinteles ca mai exista si situatii speciale cand doarme cu noi.
– pozitia copilului, in diferite etape, mi s-a parut foarte importanta. Cu greu mi-am stapanit dorinta si curiozitatea de mama, de a pune copilul sa stea altfel decat la orizontala, pana cand el nu a fost suficient de dezvoltat sa stea singurel in fund sau de a-l pune sa mearga pana cand nu a incercat singur sa se ridice si sa porneasca pe marginea patului.
– amenajarea locuintei si a curtii: aici e nevoie de mai mult decat vointa mamei, e nevoie de ajutorul si cooperarea celor din jur. Eu vad copilul ca si “Buricul Pamantului”, cand vine vorba de siguranta. Chiar daca ni se pare ca este mare si intelege, el ne “vede” cu “ochi de copil” si tot ceea ce facem trebuie sa aiba pe primul loc siguranta puiului de om, pentru ca siguranta lui e in mainile noastre.
Cateva exemple: daca umblam cu un cutit/foarfeca/ac sau substante otravitoare, obiecte mici ce pot fi inghitite, sa le punem in locuri inaccesibile copilului. Aceste obiecte sa fie in mintea noastra “semnalizate” astfel incat, ceea ce faceam din reflex, ca si deprinderi, obisnuinte, sa se modifice si sa se adapteze perioadei prin care trecem.
– comunicarea interdictiilor catre copii: de cand copilul ia contact cu lumea inconjuratoare si chiar inainte de asta, este foarte important sa comunicam cu el (sa ne exprimam afectiunea, sa ii vorbim si sa-l mangaiem). Comunicarea interdictiilor o vad ca pe ceva firesc, adecvat la situatie si nu ca pe o “lectie” tinuta candva, la o anumita ora din program, cand ne-am propus sa-i “prezentam” copilului obiectele si locurile interzise, mai ales daca nu i le aratam. Ar fi foarte dificil si inutil sa facem asta, atata timp cat copilul nu are inca 2 ani si nici nu vorbeste prea multe.
Am auzit de multe ori: “eu ii spun sa nu faca cutare lucru si el exact asta face” si datorita faptului ca este deja un cliseu, m-am gandit ca trebuie sa existe o explicatie. Eu zic decat sa nu le dam idei! Literatura de specialitate (cartile de parenting) vorbeste despre educarea copilului fara a-i pronunta cuvantul “NU”. Si atunci cum sa le spunem ce au voie si ce nu? Simplu!
Trecand peste faptul ca este nevoie din partea noastra de concentrare, autocontrol si multa rabdare, tot ceea ce trebuie sa facem este sa evitam folosirea lui “NU” in indemnuri. De exemplu: “nu punem mana acolo!” ar trebui inlocuit cu: “vino la mine, copiii NU au voie sa umble la aragaz!”. Am scos pe “NU” din indemn si l-am introdus in propozitia prin care comunic interdictia. De ce e important sa-l scoatem pe “NU” din indemn: pentru a-i oferi copilului solutia de a iesi din situatie, pentru ca in fata interdictiei pe care nu o intelege, el ramane debusolat, nestiind ce sa faca si atunci, mai inversunat, parca, continua sa faca acel lucru ce poate fi periculos.
Cheia de control a interiorizarii interdictiei, vine nu prea tarziu, prin atitudinea copilului: la inceput, el merge mereu la obiectul interzis si asteapta sa il vezi, sa-i spui ce sa faca (nu ce sa nu faca), apoi va merge si iti va arata cu degetelul ca nu e voie acolo, dar nu se va putea retine sa nu “mestereasca” la butoanele aragazului. Etapa urmatoare, cand copilul deja verbalizeaza, este sa-ti spuna: “nu e voie la aragaz, copiii nu au voie la aragaz”, insa nu trebuie sa ne pacalim, ei inca nu-si pot retine pornirile si este nevoie sa fim consecventi in comunicarea interdictiei.
Noi suntem acum la stadiul verbalizarii, dar si al respectarii unor interdictii. Avem insa de lucru zilnic pentru ca orizontul se largeste, iar copilul nu are de unde sa stie cum sa se comporte.
– siguranta in trafic: sa cumparam un scaun auto cat mai sigur si cel mai important, adecvat varstei/dmensiunilor copilului si sa nu renuntam la a obisnui copilul sa stea pe “locul lui”.
– cand copilul incepe sa vorbeasca, trebuie sa insistam cu invatarea numelui propriu, a numelor parintilor, a strazii pe care locuieste si a orasului, a adresei complete, atunci cand dezvoltarea copilului ne permite.
Desi pana in 2 ani copilul isi poate pronunta numele si poate invata cateva date, e putin probabil ca le va spune sau ca se poate pune baza pe ceea ce spune el. Util ar fi sa punem etichete la hainute, sa scriem cu pixul pe dosul lor, macar un numar de telefon…insa, recunosc, asta nu am facut-o, gandindu-ma ca “mi nu mi se poate intampla nimic”.
Cel mai important mi se pare sa nu scapam copilul din ochi!!!!!

Un articol foarte interesant am gasit aici
Sa auzim numai de bine!!