Daca cuibul zeilor este Olimpul, cu siguranta sfintii isi gasesc linistea la Meteora. Impresionant ansamblu arhitectural, manastirile de la Meteora sunt o ingemanare de credinta si de maretie. Suspendat intre cer si pamant, omul isi simte aici micimea.
Colti uriasi de stanca rasar in mijlocul unei vai, chivot de liniste sacra. Coplesit vizual, iti opresti pentru o clipa respiratia. Esti in mijlocul Greciei, pe Valea Tesaliei, nu departe de Muntii Pindului, mai sus de un mic orasel numit Kalambaka. La capatul unui drum serpuitor, stancile golase descopera ochiului insetat maretia. Varfurile lor plesuve ascund mici cuiburi de credinta: manastirile suspendate intre cer si pamant, cunoscute in lumea intreaga sub numele de Meteore.
“Aici, pe aceste sterpe stanci, ce au devenit palate pentru mii de asceti, au invatat monahii ortodocsi sa fie intelepti in gandire si umili in convingere” (Theoharis M. Provatakis).
Pe aceste stinci fara vegetatie, s-a nascut viata monahala inca din secolul al IX-lea. Pe virfuri greu accesibile, calugarii au ridicat manastiri de o rara frumusete. In secolul al XV-lea numarul lor atingea 24. Acum mai sint vietuite doar sase manastiri, dintre care cinci de calugari si una de maici.
Istoria locului
Inceputul asezarii monastice organizate a fost in secolul al XI-lea. In 1334, calugarul Athanasie, zis Meteoritul, alungat de pe Athos in urma invaziilor piratilor, strange 14 calugari si pleaca la Veria, in hotarele fostei Valahii Mari, prima mare asezare politica romaneasca din sudul Dunarii. Acolo, pe una dintre cele mai inalte stanci ( peste 600 de metri fata de nivelul marii), purcede la ridicarea unei manastiri, numita “Megalo Meteora” (Marea Meteora) devenita manastirea “Schimbarii la Fata”. Aceasta biserica este cea mai veche si impunatoare din tot ansamblul Meteorelor, iar fresca interioara, admirabila din punct de vedere artistic, apartine scolii cretane, ajunsa la culme in secolul al XVI-lea. In secolele XVI-XVIII manastirea numara pina la 300 de monahi si eremiti.
In prezent atit biserica mare, paraclisele cit si intreaga incinta sint frumos restaurate si bine intretinute. 50 de ani mai tarziu, la moartea lui Athanasie, pe tronul aceleiasi Vlahii urca Ioan Duca Paleologul, cu numele de monah Ioasaf. Cel care-i urmeaza este Alexie Anghel, care semneaza documentele vremii cu cerneala de culoare verde “Cesar al Valahiei”. Cine are acces la arhiva de la Meteore gaseste pomeniti, in mentiuni diverse, dregatori valahi precum Petrita, Dragu, Calota, Bunila…
Se pare ca tot un membru al neamului stapanitor din Marea Valahie, Ioan Cantacuzino, a inaltat si Manastirea Sfantului Stefan. Si astfel, cu timpul, mai toate stancile Meteore au fost cuprinse de manastiri, incat azi ramai fara glas privind minunile din piatra, lemn si credinta, odata vietuite de zeci de monahi.
Inevitabil te intrebi cum au fost ridicate si, mai ales, cum izbuteau cei dintai monahi sa urce pe varful lor. Dintii uriasi din stanca sunt drepti, pieptisi si lipsiti de puncte de reazem. Sub ei se casca hauri prapastiose, prin care se deschid fantastice porti, scaldand in zare muntii Pindului. Imaginatia e libera. La fel si credinta.
Din maretia de altadata, surprinsa acum doar in gravuri si litografii, se mai pastreaza doar sase manastiri, restul fiind inchise. Aflate in ruina si nelocuite, ele se zaresc de jos, de la baza stancilor.
Loc de cugetare
Meteora este locul ideal pentru inaltare si cugetare, nimic altceva decat o gramada de stanci inalte si prapastioase, incununate de manastiri, schituri si chilii, ale caror pesteri au fost transformate in schituri ale monahismului.
“Se spune ca intr-o pestera, intr-o stanca pe dreapta cum urci, monahii asceti stateau acolo luni intregi, fara a iesi defel, pedepsind astfel corpurile lor pentru vreo nesupunere sau pentru gandurile lor, lasate sa zboare la cele lumesti.” (Theoharis M. Provatakis)